minuscul

2010-05-17T09:17:00.000-07:00

N-am mai scris de mult.
Te-ai gandit vreodata la meduze zburatoare sau nisip, in exces, peste tot, sau cai sau cladiri care-ti vorbesc? Eu da, in ultimul timp. Am incercat sa ma gandesc la ele, sa le fac cumva sa pice intr-o propozitie, intr-o fraza, in orice e ceea ce scriu, sa loveasca si sa scuture si sa lase un gust de originalitate. Pana la urma m-am gandit la un personaj si-am inceput sa vorbesc cu ea pe strada, in drum spre liceu, spre casa, peste tot; port niste conversatii lungi. Eu incerc sa-i explic ca vreau sa vorbesc despre nevoia de apartenenta, despre triburi si cluburi sociale, fara sa sune asa cum suna deja.
Are si un nume, personajul. E Laue. Ar putea sa fie baiat, dar e mai usor daca e fata. Poarta toate fustele colorate pe care le gaseste. Fuste mistoo. D'asta e fata (simplu, nu?).

Citesc un blog despre sfarsitul lumii, a doilea blog-roman pe care-l citesc (roman, nu român) si sper sa aiba un final. Adica, sper sa nu dispara, ca primul. Si mai citesc si niste chestii in spaniola, over and over, le recitesc din cand in cand si mereu mai descopar un cuvant nou. Si nu pot decat sa-mi exclam si sa respir sentimentele cand citesc randurile lor. N-am altceva frumos de spus.

Vină

2010-01-11T07:59:00.000-08:00

Când nu puteam să dorm, îmi ridicam capul de pe pernă, destul cât să vad prin fereastră blocul celălalt, un uriaş de beton cufundat într-un uriaş de întuneric atât de mare, încât marginile nu se distingeau. Vedeam doar un mozaic de ferestre luminate în galben, roşu, verde, portocaliu, toate culorile, uneori era un televizor care proiecta culorile, formând imagini, feţe caraghioase, şi uneori era ca un neon stricat, pâlpâiau în acelaşi timp, şi-mi dădeam seama ca toţi vecinii mei se uitau la acelaşi program şi mă linişteau. Ei toţi, cu mişcarea lor nocturnă, mă linişteau. Îţi auzeam respiraţia şi ştiam că sunt singură trează. Singura care privea spectacolul; puteam să îţi spun ora fără să mă uit la ceas, dacă tot blocul era aprins era nouă spre zece, iar dacă erau doar două, trei lumini era peste miezul nopţii. Câteodată mă trezeam intenţionat, puneam alarma şi dormeam iepureşte până când suna, iar apoi mă uitam pe fereastră. Era atâta linişte. Pieptul tău avea acelaşi ritm în fiecare noapte, sus, jos, sus, jos, preţ de două secunde, încet, aproape fără să aud, plămânii tăi se goleau la fel de repede cum se umpleau, şi mă umpleau pe mine de pace, ferestrele colorate şi respiraţia ta, şi uneori plângeam că depind de ele. Cred că din perioada asta am început eu să ţin ochii deschişi până adorm, fiindcă trebuia să mă acomodez cu întunericul ca să te vad, să vad camera (noaptea, era cu totul altfel decât ziua). Nu mi-am dat seama că anii ăia şi blocul cu subsolul inundat vor însemna atât de mult. Mai trec prin cartier uneori, şi văd oameni care se holbează urât la mine; şi eu mă holbam aşa la oameni, îmi spui că nu, dar eu ştiu că da, şi nu pot să-mi suprim oftatul.

Cumva mi-ai luat totul. Toate noţiunile mele de bază despre ce înseamnă fiecare lucru. Oricât de mult încerci să mă înveţi la loc, tot nu e suficient, nu umple golul. Mi-ai luat blocul. M-ai luat de acolo, din pacea pe care o găseam atât de natural, şi m-ai închis aici. Ştii că n-am putut să dorm timp de o luna? Şi doar luna plină, uneori, când o văd, mi-aduce aminte de luminile cu care eram obişnuită? N-aş putea să-ţi zic astea-n faţă, atâtea cuvinte frustrate prinse-n cerul gurii de vină. Alte cuvinte vin să ocupe spaţiul de fiecare dată, hrănesc gaura care se măreşte pe zi ce trece cu cuvinte mici, neînsemnate, îţi împart cuvinte calendar, goale, perfecte, şi tu te uiţi la ele, dai din umeri şi pleci. Închizi uşa fără măcar să înţelegi. Aici liniştea nu e niciodată doar atât, e ceva ce macină visurile şi-mi râde-n faţă de fiecare dată când tu deschizi gura fără să zici nimic. N-am fost niciodată mai singură; de pe noua fereastră acum văd doar o clădire abandonată, din când în când câţiva muncitori apar si dispar ziua, pun scări şi se urcă pe acoperişul ei, în rest nimic nu se mişcă, se aprinde, trăieşte. Noaptea, liniştea apasă cel mai tare pe cuvintele pe care aş vrea sa le spun, şi ştiu că tu n-ai adormit încă, şi tot tac. Îmi prind limba-ntre incisivi ca să nu le las afară, le ţin în mine până se consumă, şi ca să adorm mă prefac uneori că nu vor reveni a doua zi. În fiecare dimineaţă îţi servesc cuvinte conservă, de la magazin, şi nici nu le deschizi, nu încerci, le ştii deja, le zici şi tu. Să nu crezi că am renunţat să-ţi explic: scriu aceeaşi scrisoare de fiecare dată, o scriu şi-o ard, o ascund, o rup în bucăţi, în fiecare zi sperând ca tu să le găseşti şi să le lipeşti, să le citeşti, să le înţelegi. Aici noaptea e la fel ca ziua, nimic în plus, nimic în minus, aceleaşi obiecte cu aceleaşi forme. Aici mă trezesc în mijlocul nopţii şi stau, îmi vine să fac curat ca apoi să arunc fiecare lucru de perete. Ar face prea mult zgomot; aşa că în fiecare noapte când mă trezesc aranjez doar lucrurile, fără să le arunc, fără să rup cărţi sau să distrug scaune şi rafturi. Aici nu sunt eu.

E ca atunci, la ţară, printre oamenii simpli, lan de porumb galben tăiat de o şină de tren ruginită, femei tinere, cu zâmbet candid şi fuste lungi, până-n pământ, cu mâini pline de metal şi baza gâtului conturată de monezi, femei cu sufletul tornadă-n ochi, purtând culori aprinse, roşu, albastru, voaluri de culori hipnotizante ce dansează cu fiecare mişcare a lor. Când una dintre cele ce ne arată satul povesteşte de şina ferată, ceva ghiduş îi apare-n ochi ei, dar numai eu observ, tu nu; tu vrei să pleci mai repede de aici, spui că nu o cunoşti, că nu mă mai cunoşti nici pe mine, şi te întorci înapoi la maşină. Pe mine sufletul ei tornadă mă atrage, stau până se-nserează, iar atunci, cu soare palpitând slab pe cer, mă ia de mână şi-mi arată şina de tren din nou, acum sunt toate acolo, câteva au adunat paie şi frunze uscate de porumb şi toate-mi zâmbesc, iar eu îmi simt corpul plutind şi mă întreb dacă au observat mirarea mea. În momentul în care aprind focul, un acordeon se aude spart din bordelul apropiat şi toate dansează, corpurile lor într-un unison deja cunoscut, iar când una dintre ele îmi atinge braţul, îmi zice-ncet: „zâmbeşte-mi ielo”. Apoi, mai tare, ca un fel de incantaţie pe care toate o rostesc în jurul meu, ca un roi, până când mi se pare că şi acordeonul îmi cere acelaşi lucru. M-am gândit la tine, să ştii, şi-am fugit cât de repede am putut, cât mai departe de acordeon. Din întuneric mi se pare că văd sclipind ceva; privirea mea se acomodează instant cu noaptea, mii de conuri sau bastonaşe din retină lucrează rapid formând silueta unui bărbat îmbrăcat în negru, cu o pălărie care-i acoperă jumătate de faţă. Nu mai aud nimic, doar inima-mi detonează în piept, de la atâta alergat, şi mă uit la el, atât de calm, inexpresiv, şi nu pot să nu mă întreb cum îi apar, rătăcită, mirată şi speriată de zgomote. El ţine în mână o muzicuţă şi îmi dau seama că toata muzică pe care o auzisem, toată muzica de care eu încercam să scap, venea de la el. Atunci i-am zâmbit, aşa cum îmi ceruseră ele, iar el s-a aplecat şi şi-a scos pălăria cu o mână, ducând muzicuţa la gură cu cealaltă.

A doua zi te-am găsit în maşină, ai condus nervos toată ziua, iar eu remarcam din locul din faţă fiecare lucru pe care tu îl ignorai.

Ai auzit muzica de aseară? Nu.

A fost o seară frumoasă. Nimic.

Cred că până şi cei de la spital au auzit-o. N-am auzit nimic.

Tot să fi văzut apusul atunci. N-am văzut nimic.

E un loc frumos... Dai doar din umeri.

Oamenii îl fac frumos. La început, buzele ţi se contorsionează într-o grimasă, dar păstrezi acelaşi ton. N-am văzut nimic.

Dar nu vezi acolo, pe geamul de la şcoala de hipoacuzici, ceva ca o caracatiţă mică? Nu, e palma unui copil handicapat, vrea să acopere soarele.

Atunci şi el a auzit muzica. Nu ştiu, hai să nu mai discutăm despre asta.

Ba ştii, eu... şi atunci am tăcut.

Când ne-am întors, ne-am mutat şi eu n-am mai putut dormi. Sunt sigură că acel copil a auzit.

(fragmentul colorat nu-mi apartine mie, tot textul a fost pentru un concurs unde conditia era sa inglobez un fragment, la alegere, intr-un eseu. fragmentul colorat apartine Norei Iuga si face parte din romanul "Hai sa furam pepeni")

Pentru ca sunt racita

2009-09-28T07:08:00.000-07:00

Am nasul infundat. Ai putea sa-mi aduci cea mai aromata placinta din lume, calda si pufoasa in fata mea. Sau hidrogen sulfurat, clocotind, ridicandu-se din sulfura de fier. N-as simti nimic. Nu m-ar interesa. Aseara am auzit blocul trosnind. Undeva adanc in structura de beton si fire de metal, ceva plesnea, se misca greoi, facand pasi mici catre acoperis. In drumul sau, m-a trezit si pe mine. Am stat asa, nemiscata-n pat, ascultand, cu nasul infundat. Era ciudat? Este ciudat? De cateva nopti ascult linistea. Parca nu a existat niciodata. Parca nu s-a miscat niciodata. Poate doar atunci am auzit o secunda, doua, un oftat al peretilor si a tot ce este inauntru lor. Eram sigura ca exista ceva acolo. Viata. Vise. Acum e doar liniste. Nasul meu nu mai este infundat.
Am crezut pentru ca... parea real. Imi placea prespectiva. O viata mica, minuscula, de ordinul moleculelor, inauntru aparamentului meu. Inauntru zidurilor. Ca si cum n-ar avea ziduri. Ma intreb daca a ajuns pana sus. Si daca... stiu ca nu este real. Stiu. Zambesc si te intreb: este ciudat? era ciudat?
Nu era un vis. Am auzit. Am auzit cum inauntru se miscau lucruri zidite cu mortar. Ce chestie, poti sa o iei ca pe o metafora. Reprezentand schimbarea.
- Nu mai vine, e plecata. Asa urla cineva pe strada, la telefon. Vorbea despre schimbare?

Şi da, sunt răcită. Şi pentru asta, am uitat să scriu cu diacritice. Şi nu am chef să le pun acum, după, ochii mei încep iaraşi să mă usture. Şi poate că aberez, dar ştiu sigur ce am auzit. Nu era din cauza răcelii.
Am întarziat din nou. Nu pot să-mi scriu ideile niciodată la timp. Nu-mi trebuie un ceas. Poate o alarmă.

Coo-coo!

2009-06-30T12:41:00.000-07:00

Îmi amintesc de bicicleta aceea. E ciudat, e printre puţinele lucruri pe care mi le amintesc de atunci. Sunt imagini vizuale şi auditive, nu neapărat în “sepie”, ci fotografii cu luminozitate exacerbată. D’aia probabil nici nu pot să zic ce culoare era „prima mea bicicletă”. Ce pompos sună! şi sec.
Îi ziceam biţicletă când eram mică, ştii, eram atât de mică încât nici nu-mi aduc aminte câti ani aveam. Aşa funcţionează mintea mea, detalii imporante pentru tine, care asculţi sau citeşti asta, sunt pierdute. Să-ti spun ce nu mai ştiu? Marca ei (dacă avea vreuna), ce-am făcut ca să o merit, ziua când am reuşit să merg singură pe ea, şi ar mai fi multe. Ce ştiu? Ştiu că aveam o mână mare care mă ţinea de spate, care cobora scările blocului cu mine într-o parte şi cu bicicleta în alta. Bunicul întotdeauna avea timp şi rabdare pentru mine.
Nu ştiu (din nou) câte ore a pierdut în parcul ăla mic, făcând ture-ture în spatele meu, dar cândva, în vară, primavara, toamna, mergeam singură şi eram fericită. El, de pe bancă, ştiu sigur că era mandru. Mergeam singură şi, uneori, îmi ridicam picioarele- ce minune, lanţul şi pedalele se învarteau fără mine! Spuneam descoperirea mea la toată lumea. Tu m-ai auzit vreodată spunând-o?
Alte „imagini” sunt mişcate; era un drum de ţară, numai cu pietre mari şi albe. Genunchi juliti aveam în fiecare zi acolo, dar şi un zâmbet mare. Imi amintesc franturi din tot, imi amintesc căţei care imi fugăreau bicicleta mea rapida. N-am mers niciodată cu mâinile în vânt, fără ghidon, nici nu cred că am încercat, dar sentimentul pe care îl aveam era tot ce îmi trebuia (ar mai trebui să adaug şi un „atunci”? nu, cred ca daca m-as sui pe o bicicleta acum, ar fi la fel).
În culorile monotone ale oraşului, bicicleta mea stătea într-un colţ al balconului. Culoarea ei, oricare ar fi fost, era acum prafuita. Mică, atât de mică, încât mă întrebam cum am mers pe ea vara trecută. Probabil fiindcă era atât de mică, julită peste tot, cu o şa care se desprindea şi cu lanţul care trebuia mereu uns, poate d’asta n-am mai văzut-o. Poate s-a supărat. Nu i-am zis niciodată "pa"!, aşa cum nu zici nici copilăriei "pa!". Acum balconul e plin cu cărţi, butoaie cu varză şi cartofi. Parca era culoarea...mov-lila-verde-roz-galben-albastru? Alege pe care-o vrei, pentru mine nu conteaza. Biţicleta conteaza. Sau, mai bine, fantoma ei.

Asta e povestea noastră, a mea şi a bicicletei cu culoare indecisă. Aş vrea să mă întrebe mai mulţi oameni de ea, să-mi amintesc mai des. Ei mă întreaba însă doar de vreme.

Mai ştii când...

2009-06-02T09:22:00.001-07:00

Ai zis că-mi ghiceşti în caimacul de la lapte.
Trebuia să fie ceva, nu?
Trebuia să fie ceva interesant, cumva important,
măcar pentru universu’ ăsta mic de furnică.
Sau, mai era altă variantă,
Să ghicim în stele. Amândoi.
Şi să ne băgăm picioarele.
În băltoace,
în discursuri electorale,
în reclame,
în emisii radio,
internet wireless,
în mare, pe maluri cu scoici,
şi, dacă ne enervam putin,
şi în soare.
în tot.

Da’ n-a fost să fim.
Am fost atraşi
-la început câmpul magnetic se exercita slab-
în pânza asta freatică de miscare.
Freatică, fiindcă e dedesubt, sub orice nivel de existentă
la care am fi putut visa vreodată.
mai ştii când nu ne păsa de mâine,
sau că n-aveam umbrelă,
sau bani. A fost un timp
când nici nu atingeam pămantul.
Şi cel mai trist e că nici nu-ţi aduci aminte.

Hotărâre anulata

2009-05-28T00:00:00.000-07:00

Îmi vine să râd, defapt să zâmbesc- mă hotărâsem să nu mai scriu pe blog. Ferm. Ca în reclamele alea cu Vichi lipo... Şi ce fac acum? Bine. Ce-am făcut acum câteva ore? Da, ei bine, am scris.
Ma mai amuză şi faptul că cineva mi-a spus că de fiecare dată când îmi citeşte rândurile îi apar în minte foarte luptatoare, ca un fel de hitler mai mic. Acum, stau şi mă gândesc, atunci când scriu (şi când citesc cu voce tare, mai rar) nu răstesc cuvintele, nu le lovesc cu bastonu' de cauciuc, nu le ud şi apoi le bag în curent alternativ. Nu, nu. Nu-mi dau seama cum de-am lăsat impresia asta.

Concluzie: universul, sau hai să mai simplificăm lucrurile (că poate universul e prea mare doar pentru mine) galaxia asta a conspirat malefic, şi tocmai când m-am hotărât (ferm!) că nu mai scriu, mi-a râs în faţă. Ce să fac, râd şi eu cu ea.

Clişeu - Ipocrizie

2009-05-27T09:44:00.000-07:00

Să taci! să taci, auzi? Nu care cumva să-ti deschizi gura. Orice ai spune mi-ar schimba părerea despre tine. Acum- trăim în nişte vremuri foarte hilare- trebuie să-ţi ţii aripile cât mai strâns, acoperite de-o manta neagră. Un singur foşnet suspendat în aer aduce semne de întrebare. Fără să stăm pe gânduri, te-am decapita.
Cum, "de ce"? Pentru că ne deranjează această afişare subită a unui talent, neprevazută si neprogramată. Ne irita simţurile şi, ce-i drept, ne loveşte frontal egoul. Noi ăştia, fără aripi, n-am ezita să-ţi sărim la gât din prima secundă, dacă n-am trăi într-o societate atât de elevată. (Aşa, ţi-am fura capul, ca apoi să te expunem în piaţa mare, să-ţi vadă toata lumea aripile.) Să fim sadici e deja o a doua natură - dacă n-ai aripi, nimic, nimic, ţi se perie egoul cu înfumurare şi ţi-l învată la şcoală ca e OK. Eşti OK. Ceilalti însă, nesimţiţii, anormalii, ăia care n-au nevoie nici de şcoală, "să aruncaţi cu pietre în ei!"- asta e ce ne învaţă. Nu chiar pe faţă, fiindcă trebuie să se menţină un nivel de bun simţ, de clasă.
Astazi, pe toate scenele, găseşti improvizaţii, aripi false construite din paiete si sclipici, cu aurore din neon. P'ăştia îi slăvim. "sunt ca noi", zicem "dar au avut puterea să se renască". Altfel, în mediul urban, rural sau al jungei, orice afişare accidentală sau voită a adevăratelor exemplare este criticată. Controversată. Ajungem sa afirmăm că "cea mai mare ipocrizie a omului este falsa modestie", că "marturisirile de modestie sunt o ambiţie deghizată". Da! Sunteţi nişte ipocriţi, auziţi? Sunteţi ipocriţi că v-aţi născut şi continuaţi să trăiţi.

2009-05-22T03:48:00.000-07:00

Leapsa, leapsa, leapsaaa!!

1) Ce autor apare cel mai des la tine in biblioteca?
Cred ca Frank Herbert.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
"Probleme de chimie"...sec, nu?

3) De ce personaj de fictiune esti sau ai fost amorezat in secret?
...

4) Ce carte ai citit cel mai des?
Beats me...cred ca manualul de info, la cat am avut nevoie de el.

5) Care era cartea ta preferata la 10 ani?
Parca ceva intitulat "furnicelul Freda" :))

6) Care a fost cea mai proasta carte citita anul trecut?
Orasul cu salcami. E mai rau ca George Sovu.

7) Care a fost cea mai buna carte citita anul trecut?
Travesti :D

8 ) Daca ar trebui sa obligi pe cineva sa citeasca o carte, care ar fi aceea?
Istoria literaturii romane, de Calinescu. Aia lectura...

9) Cine crezi ca ar trebui sa castige premiul Nobel pentru literatura?
Din cate-am mai citit, Kundera.

10) Ce carte ti-ar placea sa vezi ecranizata?
ceva care sa te scuteasca de dezamagirea de a citi cartea...probabil ca Magicianul.

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar.
Hiii, hiiii... parca am visat odata ca eram un magician, da' nu mai tin minte daca aveam matura.

12) Care e cartea cea mai putin culta pe care ai citit-o ca adult?
Trei povestiri de Umberto Eco?Citeam si radeam. Nu vreau sa zic ca Eco nu e cult...

13) Care e cartea cea mai dificila pe care ai citit-o?
Pas, pas, pas (ca inca n-am terminat-o)

14) Preferi autorii francezi sau rusi?
Rusii!

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Nooone.

16) Ce te deranjeaza cel mai mult in activitatea lecturii?
Daca sunt pe drum, gropile.

17) Care e romanul tau favorit?
"Extrem de tare si incredibil de aproape" sau "Crima si pedeapsa"

18) Joci ceva?
Leaspa!

19) Povestiri scurte, schiţe?
Ihi, multe de pe bloguri... nu mai stiu sa dau nume.

20) Non-fictiune?
Nu prea-s adepta...pana acum nu m-a impresionat.

21) Scriitorul favorit?
Foer/ Dostoievski/ Sorescu

22) Ce scriitor crezi ca este supraevaluat?
Multi, multi, prea multi...mai ales aia cu amurgu'.

23) Ce carte ti-ai lua pe o insula pustie?
"manual practic de supravietuire pe o insula pustie" :P

24) Si…acum ce citesti?
"Trei dinti din fata" de Sorescu.

Hotărâre

2009-05-21T06:10:00.001-07:00

N-am mai scris nimic de mult. Defapt, am scris nimic de multe ori. Saptamana trecuta, de exeplu, am scris un nimic de algoritm care calcula cate cifre are un numar din baza 10 intr-o baza q... si mai multe nimicuri de tipul asta. Nu pot sa scriu asta pe blog, nu? Nimic, nimic, nimic.
Nu pot spune ca am scris ceva special de mult timp. Sau ceva. Am gasit niste caiete vechi, si erau scrise cu cerneala... ce frumos era atunci! (la scrisul meu ma refer)
Ce vreau sa zic e: nu cred ca mai scriu. nimic. sincer, ultima oara cand mintea mea s-a deschis si s-a chinuit mai mult de 5 minute sa faca legaturi coerente (si, as vrea eu sa cred, cat de cat... dragute) a fost in toamna. Adica nu acum.

paharul

2009-03-03T06:43:00.000-08:00

Am tot mai des senzatia ca voi scapa paharul din mana,
Chiar si cand nu il tin, chiar si cand nu il ating
Ca un fel de tremurare subtila a muschilor,
O revolta,
Ca si cum l-as purta mereu dupa mine.

L-am fixat cu privirea de mai multe ori
Si m-am asigurat ca se afla pe masa,
Insa de doua ori azi, l-am scapat pe covor.

Nu mi-am dat sema daca s-a spart in bucati
Paharul care inca era pe masa;
M-a coplesit un sentiment banal si am luat loc pe scaun.

2009-02-28T06:25:00.000-08:00

Norii au disparut. Probabil a plouat. Nu am obserat decat acoperisul cu tabla uda. Era odata un nor ciudat…dupa ce si-a plouat visurile, s-a dat batut. A disparut.
Asta a fost acum o ora.
Mai era si cineva care scria chiar frumos. Nu stia exact ce scria uneori, dar atunci cand stia, iti venea sa plangi, sa-l ridici in slavi si sa te rogi sa ramana acolo. Ca un fel de legenda. Ca apoi sa fie studiat la scoala generala de adolescent obositi de laurii pusi pe capul altora.
Probabil erau mai multi, mai multe legende, toate daramate pe rand de oameni. Nu stiu cum sa explic. Te gandesti la Eminescu, apoi la un profesor fanatic care-l include in fiecare ora de literatura, si apoi la copii care nu dormeau atunci cand preda lectiile.
Nu mai stiu ce sa zic. Credeam ca am inceput bine. In mintea mea randurile sunau bine. Tastatura e prea zgomotoasa acum. Nu e bine. Nu fac decat sa ma repet, as putea sa scriu ca nu e bine in zeci de feluri, sa umplu file intregi cu ce nu e bine, sau de ce, sau de cand. Repet, repet, repet...Ca un ecou. Ca melodia asta pusa pe repeat.
As putea sa mai scriu despre norul ciudat. Nu era defapt ciudat. Poate nici nu era un nor, era o pata de albastru intens pe cer, imprastiata. Asta e povestea norului. Punct punct. (si inca unul, inevitabil) [oare s-a transformat in puncte de suspensie?]

Cand eram in clasa a cincea, am scris o legenda a norilor. Eram mandra de povestea mea - semana cu o legenda adevarata, folosisem cliseele adecvate. Confictul era unul des intalnit. Povestea mea era speciala pentru ca era ca toate celelalte. Am fost atat de mandra, incat inca o mai am pastrata undeva printre teste si fise din viata mea ca scolar.

2 iulie 2008

Notes: 4

2009-02-06T03:31:00.000-08:00

Am avut un sentiment de ploaie. Nu ştiu sigur la ce oră sau de ce. Nu a plouat deloc, pe străzi era umed din cauza zăpezii amestecate cu pământ, era umed şi rece şi mie mi-era somn. După ore, după încă un drum prin mocirla grea, am ajuns acasă obosită, am aruncat ghiozdanul şi am început să cânt. Cu cât cântam mai mult, cu atât simţeam mai mult ploaia. Cred că am reuşit să o recreez, i-am găsit corpului meu o nouă abilitate de care sunt mândră. Dansam şi cântam şi cerul era de un albastru spălăcit cu perdeaua brodată alb între mine şi el. Cât de fericită am fost în momentul când am simţit ploaia, cu nasul înfundat tot îi simţeam mirosul, şi am uitat de limitele pereţilor, sau praful din covorul rosu, şi am lăsat ploaia să vina în mine, prin mine, şi cântam şi dansam şi nu trebuia să mă tem de mirosul străzilor încinse de după ploaie, fiindcă a fost o ploaie de vară, la sfârşitul lui ianuarie, venită special pentru mine, în faţa biroului.
Acum sunt obosită, respir greu şi cu dificultăţi, dar nu vreau să aud de niciun doctor. Mi-aş fi dorit să stea cu mine mai mult, să fac poze sau poezii, să am dovezi concrete... scriu despre ploaie şi deja uit cum a fost, care a fost prima clipă când am simţit-o azi, şi de-aia scriu, să-mi amintesc şi să zâmbesc. E minunată ploaia, deşi e 21 ianuarie, ştii?
_____________________________________________________________________________
asta era pentru un concurs...whatever
21 Ianuarie 2009

Notes: 3

2008-09-21T02:28:00.000-07:00

Am vazut ceva tulburand baltoaoca de langa trotuar. Apoi mai repede...
- Ploua.
- Hai sa mergem atunci.
Si am mers, am alergat, ne-am invartit, am ras si ne-am udat.

27 Iulie 2008.

Notes: 2

2008-08-29T02:29:00.000-07:00

Cand e vara, mi se schimba parul, partial. Mi se pare ca am castane in el, castane mici ce apar la lumina becului de langa oglinda si a soarelui de pe cer. Sunt rare astfel de momente, cand imi amintesc ca am si eu ciorchini de struguri prin par, ce se transforma intr-un nectar dulce, deschis. Imi place atunci, ca si acum, soarele atat de mult, ca un zeu...

Ma schimb cu totul, nu numai pielea sau parul, simt...

20 Iulie 2008.

Notes: 1

2008-08-14T03:09:00.000-07:00

Thump. Ma intreb daca a existat vreodata un tavan cu adevarat alb. E ciudat asa.

Imi atarna parul, ca unei papausi, fara sa-l vad. Mi se clatina mainile in alb, de-a valma; ma chinui sa-mi zaresc unghiile si-mi ridic greu picioarele. Brusc imi apare gandul unei viziuni ASA, toata viata traita invers, cu picioarele scriind romante si maini care sa te duca departe, pe pereti. Asa cum sunt acum, ar trebui sa merg in maini, sa gesticulez cu degetele de la picioare si sa nu-mi mai simt parul de pe ceafa cazandu-mi boem pe umeri. Ar fi foarte greu.

In mintea mea asociasem mai demult tavanele cu ceva placut, cu insasi starea de visare. Aceasta traire inversa cumva reprezenta un ideal, pana cand m-am hotarat ca mi-ar fi fost greu (cum am mai precizat) sa-mi lasa naravurile pe covor, ca si cum m-as dezbraca de ele. Si-apoi, ceea ce este frumos la un tavan (chiar si alb) reprezinta tocmai distanta de noi, de scaunul pe care stam sau de patul pe care ne intindem. Ridicam mana si...nu se misca nimic, dar parca e altfel. Tavanul e acolo, impreuna cu visele lipite de vopseaua lui.
Oare vopseaua lor e facuta din ceva special?

Data adevarata: 17 iulie 2008

Putin despre ce se intampla peste tot

2008-08-13T12:24:00.000-07:00

Nu exista niciun inceput. Sau poate a-nceput deja, fara noi.
Mi-e greu sa stabilesc asta acum, prea multe se intampla peste tot. Cred ca mi-ar fi fost greu oricum.
In fereastra se proptesc subtire ramuri lungi, goale. Peste tot citesti zambete goale, pe strada intalnesti oameni deprimati, neintelesi, pe care daca-i intrebi defapt ei nici macar nu sunt oameni. Nimeni nu stie ce sunt. Eu le zic oameni.
Peste tot se plange. Se suspina in ore intarziate despre bilete cu destinatie multipla. Se manjesc bancile cu creion si penarele cu markere. Pe garduri se scriu cu injuraturi diverse mesaje de pace mondiala. Toata lumea uraste, in general, pe toata lumea (in particular se urasc si pe ei, cu slabe sanse sa se descotoroseasca de sine). Nimanui nu-i pasa ca peste tot se urla la oamenii deprimati. Depresivi. Daca ar stii ce-nseamna bipolar, ar adauga si asta la cartea de vizita si statusul de pe Yahoo Messenger. Insa ar fi nedrept sa le insusesc aceasta calitate din moment ce nu s-au autodiagnosticat (inca).
Ar trebui sa fii deprimat si sa-mi spui ca-mi zambesti fals. Ar fi un lucru recomandat, avand in vedere ca incep sa cred...Cu siguranta a inceput fara noi. Acest peste tot a inceput cand noi eram adormiti. Probabil a strecurat somnifer in ceaiul de la ora 5. Sa fim seriosi, era mai degraba un sleeping pill. Peste tot a ajuns si-n noi? Ca un God, ca el e everywhere. Stai, nimeni nu crede-n Dumnezeu, peste tot se scrie asta.

Atunci cum am ajuns aici?

Hai, repede, prefa-te lovit de tren, un tren pe care tot tu il conduci, cu intentii sinucigase. Prefa-te un chinez, sau fa-ma pe mine un rus, ca sa nu intelegi ce-ti spun.
Nu mai e nimic amuzant, peste tot, odata invatat mecanismulm nici sa razi nu mai are haz. Aceleasi trucuri peste tot, aceiasi tru peste tot, ca nu ma ramane decat sa le casti in fata – nu mai are sens sa te ascunzi- si sa lasi peste tot lumea si mai confuza.
Din punctul asta de vedere, sa fim fericiti, am contribuit si noi cu ceva!

postul asta are tenta de PROTEST.

15 Februarie 2008.

2008-06-15T12:28:00.000-07:00

Ziua de azi, boema, e a treia zi de Babel Festival, a doua zi in care nu ma duc. Am luat o carte si mi-am cufundat sufletul in ea. Intre paginile crem-maronii, cu scris mic. A trecut trei, a trecut patru (mi-am dat seama ca acum probabil incepea o piesa, dar pierdusem desfasuratorul) a venit sase, stiam ca a inceput o alta piesa. Au trecut si sute de pagini. Apoi a trecut si soarele, si n-am avut de ales; m-am dus spre fereastra, spre lumina pe care peretele nu o oferea. In sfarsit, a trecut si finalul. Gust amar dupa atatea sperante. Trebuia sa ma fi dus la teatru.
Pe pagina oficiala, azi am ratat Femeile din Trahis, And Bjork of course si Clearly.In Silence. Ultima era o reprezentatie poloneza. Trebuia sa ma fi dus. Sfarsitul cartii m-a enervat, poate nu eram printre cei alesi sa se multumeasca cu puncte de suspensie. Singurul moment memorabil al zilei a fost privelistea boema a caselor pe care soarele le picta portocaliu intes, in timp ce cerul fara nori le imbratrisa. Nu avea spiritul de actiune si bubuitul paradei de inceput al festivalului, nici luminile si fetele primitoare, era oranj, static si fermecator. Mi-a placut atat de mult, incat am decis sa nu-l fotografiez. Peste cinci minute, totul a redevenit normal.
Tot azi, se incheia odata scoala. 15 Iunie. Prima zi oficiala de vacanta...A treia zi de Babel.

Despre primavara- acum ca a trecut demult

2008-05-15T11:40:00.000-07:00

Se simte deja ca e primavara, cu ocazionalele ploi de joi si de sambata. Serile trecute a plouat torential, copacii nu stiau daca sa planga sau sa rada in timp ce ploaia le perfora verdele.
Si-au plecat frunzele umili, in timp ce orasul de ciment si asfalt se spala cu altceva decat gaze de esapament. Cladirea din spatele blocului a avut cel mai mult de suferit, poate doar in viziunea mea -mai mult ca sigur si blocul meu primea acelasi tratament, ca tot orasul, dar la lumina slaba a unui bec silueta ascutita a cladirii era asaltata de ploaia, stropi furiosi sareau in toate partile, se aruncau cu toata puterea asupra ei.
Am deschis repede geamul si m-am lipit de sita; picaturile erau si pe pervazul meu. Mi-erau ochii uzi de-atata ploaie, si-am vrut sa trec si de sita, s-ajung ploaia nu numai cu bratele, cu tot corpul. Mi-as fi strecurat toata materia, celula cu celula, prin sita de tantari, iar apoi as fi pasit pe acoperisul usor inclinat al celeilalte cladiri, si cu grija, fiindca era ud, as fi privit cerul si-as fi simtit ploaia. Escapada a ramas in mintea mea sau in camera, neclintita, nepusa in practica.
Totusi, fara sa stiu, mainile mele au ajuns la ploaie, iar cand le-am retras din intunericul noptii, erau ude. Erau prea obosite ca sa-mi spuna intreaga poveste, insa mi-au soptit mai tarziu ca s-au intalnit cu primavara.

Ca sa aduc aminte de primavara, de ploile ei atat de diferite de cele de vara, fragile si misterioase.

Fără titlu

2008-04-21T01:43:00.000-07:00

Şi visele-n omăt se curma,
Ca viata unei libelule:
Efemeride, verzi şi albe,
‘N-nămol pierdute, premature.

O alta oda adusa lui Icar

2008-04-12T10:41:00.000-07:00

Pământul e acoperit de ceara ieftina.
Încă un lucrul la care nu te-aşteptai să fie
Contrafăcut.
Printre vârfurile de beton ascuţit,
Printre corpurile diforme de mâhnire condensata,
Icar rătăceşte…
Fâlfâie exacerbat din aripile-i groase,
Roase de fum şi de timp.
Şi zboară…Zboară cum a zburat de la început,
Însa acum penele-i sunt pierdute.
Orbit de neon şi zgâriat de doua mii de decibeli,
Icar rade.
Şi zâmbetu-i aspru, greu de durere.
Şi agonia sa străpunge
Ozonul, şi praful de astre.
Icar plânge…
Căci soarele-i mort, aruncat într-un colţ al universului,
Uitat, rupt în mii de bucăţi de plastic.
Icar îşi doreşte moartea fantastic.
Şi-atunci Icar se roagă…
Se roagă la zei şi la tot ce-i mai sfânt,
Uitând ca nu are nimic sfânt în care sa creadă,
Se roagă şi ceara îi cade din aripi,
Şi-acoperă pământul bătrân.
Din zare s-aude un râs de păgân
Şi Icar redevine din lut şi din scrum…
Icar e un mit, şi mi se pare obscen să afirm
Că „ În zilele noastre, Icar e-un nebun
Ce zboară cu aripi de vise plăsmuite
În culori mult prea deschise
Ce se topesc uşor la radiaţiile ultraviolete.”

Spre sori ce-au apus a gonit Icar,
Dar ambalajul aripilor sale
Era contrafăcut…
Icar (sau orice om din scrum) e pierdut…

20 Septembrie, 2007

Tablou de natura moarta

2008-04-05T13:45:00.000-07:00

Peisajul se cufunda-n nemişcare,
Ceata de toxic necontenit o vad,
Şi-aud tăcerea pulsând adânc
In venele copacilor
Ce încă mai trăiesc.
Molcom, fiecare puls venind mai greu,
Tot mai greu…
Pădurea-ncetează sa existe,
Cuplata la un aparat de metal.
Emis constant,
Sunetul morţii îmi zgâlţâie timpanele.
In zadar…
A murit.

Nu mă voi duce la sepultura,
Sa-l vad pe Negru stăpân pe culoare.
Voi rămâne acasă, pierduta-n văzduh,
Neputincioasa, privind cum pădurea dispare
De pe lista de apeluri rapide.
- Va trebui sa mă obişnuiesc
S-apăs pe-o tasta goala
Şi nimeni sa nu-mi răspundă
„Te iubesc” -

Sincer regret dispariţia pădurii de pe lista de apeluri rapide.
Apăsând pe tasta 2, am lăsat un alt mesaj lui Nimeni azi.
Probabil este foarte nelămurit.

Noiembrie, 2007

Descriere

2008-04-03T03:04:00.000-07:00

In orasul nostru rasare intotdeauna acelasi soare, dar cladirile si gerul il schimba drastic in unele zile. Uneori, cand betonul nu e mohorat, lasa lumina diminetii sa se strecoare parca printre el, printre stalpii de rezistenta, printre ferestra si inca alte ziduri, si ajunge direct in mine, in sufletul meu, in ochii mei.
Bineintles, uneori aceasta lumina deriva intr-un fel din plastic, un plastic rece, care ai putea sa juri ca e fabricat undeva departe prin lume, si te-ai astepta si la o eticheta „made in China”. Un plastic rece care-ti inteapa ochii.
Ar mai fi de spus ca aproape mereu (deci un „uneori” foarte des) orasul e lipsit de existenta, incat nu e nici soare, nici vant, nici culoare, si nici macar o bucatica de plastic. In zile ca astea orasul se arata cu adevarat.
Lumina de azi nu purta o eticheta. Asfaltul, da.
Se intapla rar sa ploua, dupa post si rugaciuni adresate in acest sens, ca azi. O zi de plastic topit, la fel ca altele ce vor urma; o zi plictisitoare de martie, fara martie in ea; o zi normala.
O zi in care pentru patru minute (nu trei sau cinci) a picurat din cer ceva, ceva de natura lichida, pe care nimeni n-a-ndraznit s-o numeasca ploaie. Nu stiu de ce mi s-a indeplinit aceasta dorinta, dar stiu ca cel putin o saptamana n-o sa-mi mai doresc nimic.
Atat de urat, pe inserate, fara luna sau soare sau nori, sa realizezi c-a plouat dupa praful ud, si apoi sa observi cum toata caldura a erupt din asfalt, si cum in loc de starea de bine si mirosul proaspat de dupa ploaie (da, ca in reclame), te trezesti innecat cu praf si dezgust si imbacsit cu caldura.
Nu se poate numi ploaie! Nu se poate, nu se poate. Poate ploaie de oras, acida. Ma intriga atat de tare incat nu-i pot gasi si alte insusiri. Ma intriga „atat” sau „asa”? Sau poate „ma intriga” e incorect. E verb tranzitiv, asta cred.
Renunt! dar tot vreau o ploaie, sa ma lamureasca, sa ma anunte si pe mine ca a venit primavara, sa-mi spuna cate propozitii mi-au iesit gresit si sa-mi mai dea ceva din ea. Hai ploaie, vino ploaie!
Hai la mine, lasa orasul departe,
Hai intre paginile astea virtuale.
As zice asta in fiecare zi, daca ar functiona.
Nu stiu insa daca sa ma simt prost ca nu scriu pe niste coli adevarate. Simt ca as fi avut mai putine greseli de gramatica atunci. Poate ploaia ar fi intrat mai repede intre celuloza. Acum ma intreb daca s-ar fi produs intre ele vreo reactie chimica.

Oribil gust a avut ploaia asta! De acum in colo stiu: daca-mi voi dori o ploaie, cer o furtuna, din aceea de primavara, de martie, cu stropi mari si repezi si vant si tunet si culoare. Macar cumva sa simtim si noi viata...

21 Martie

Despre cani si cafele

2008-03-18T01:24:00.000-07:00

Simteam in cafea particulele protestand, incercand sa se opuna fenomenului fizic de dizolvare. O picatura, o dara, un fir cafeniu printre lapte. Nimic nu se dizolva aici. Nici macar cafeaua. Atunci eu de ce? Lingurita de metal starneste o tornada (am grija sa nu se verse!), si vrand-nevrand, totul devine spalacit, identitatile se pierd in marea majoritate.
Identitatile boabelor de cicoare.
Au incercat sa se revolte, sa nu se lase asa usor ca sfecla de zahar cristalizata turnata inaintea lor. Ghinion. Nu stiu de ce, ele gasesec ceva inacceptabil in masa alba cu 0.1% grasime. Poate au dreptate in privinta cererile lor de lapte cald, de vaca. Mie insa nu imi pasa cat timp am tornada de partea mea.
Si daca n-as avea nimic?
In lumea asta, atat mai lipseste, sa-ti fie mila de identitatile pierdute ale boabelor de cicoare. Protestul lor e inecat acum in ceva lichid, diluat pana peste limita, cu aspectul sau imitand perfect originalul, cu culoarea de nuca impregnata cam cu sfiiciune sau zgarcenie.
Boabele de cicoare au fost si ele aduse intr-o forma de nuca odata (o nuca chircita), pe cand credeau ca asta e cel mai rau lucru care s-ar fi putut intamplat: sa fii privat de propria forma, sa fii compresat si micsorat si strivit, impreuna cu alti straini. Dar atunci, si-au dat seama repede, mai aveau inca taria si caracterul unor boabe de cicocare.
Acum in cana transparenta se zbat pigmentii si aditivii. Cicoarea toata s-a abandonat complet in fata laptelui, lasand pe altii sa-i poarte lupta. Zaharul sforaie linistit pe sticla canii, iar lingurita de metal, obosita, se racoreste la soarele filtrat de fereastra. Constiinta mea se uita pe geam la masini si oameni, iar cana se conforma, suspinand prin porii deschisi.

Jumatati

2008-03-17T02:32:00.000-07:00

Daca te trezesti cu jumatati de citate, cu jumatati de chipuri, desfigurate pe jumatate, cu truisme ce se considera destul de importate incat sa te trezeasca, neinteresante (pe jumatate)... mai poti dormi?

Daca in mintea ta cauti celelalte jumatati de citate, in care pui cuvintele tale, iar sferturile de chipuri le completezi cu cele ale unor cunoscuti, monstrii ies la iveala, cu citate ce nu le apartin, cu forma ce nu le apartine, si cu gandurile tale. Ele nu mai sunt pe jumatate.

Acestor fiinte complete nu le trebuie somn. Dimineata te vaneaza, scot jumatatile din tine cu carlige, cu momeli de jumatati de citate, si te lasa asa, pe jumatate gol, pe jumatate lucid. Si cauti citate intregi, sperand sa te recapeti cumva, sa eliberezi monstii de chipuri ce nu le apartin si sa umpli jumatatile de citate.

La ce te gandesti dimineata, cand jumatate din tine se contopeste cu covorul? E un covor interesant, ce-i drept. Pe jumatate insa, nu-mi place. Are un chip de persoana faimoasa, peste care a calcat prea multa lume si s-a asezat praful. E admirabil cum diferite cadre se imbina pe covor, intre firele-i decolorate. Imagini uitate pe jumatate.

Covorul, noaptea, probabil se simte si el pe jumatate gol.

Nu stiu cum, nu-mi pot aminti nimic din ce stiu atunci cand dorm, tot ce-mi ramane dimineata sunt truismele astea enervante, intarziate. Si-mi mai raman jumatati de lucruri, jumatati de oameni, jumatati de citate suspendate-n aer si jumatati de ganduri, carora oricat ma chinui, nu le gasesc cap sau coada; raman asa, ca azi, de exemplu, cu-o jumatate de vaza si cu o codita de lalea, pe covor.

Nu mai gasesc culori, dar gasesc in unele zile innorate fragmente de cuvinte, ratacite pe strada- vreun „am” ce parca era dintr-un citat, parca era un verb dar ar fi putut fi si „amorf” sau „ameliorare” sau un sfarsit.

Ma irita aceasta nestiinta, fiind singurul lucru pe care-l mai stiu. In fiecare dimineata, de pe covor, monstrii mei imi rad in fata – in jumatatea mea de fata, fiindca ei stiu.

In loc de introducere

2008-03-12T10:55:00.000-07:00

In loc de introducere as vrea sa ploua. In loc de buletin as vrea o plasa de vise, din aceea cu pene verzi, din care sa atarne tot felul de aspiratii sub forma de bilete pe care carbonul sa le creioneze in fata lumii intregi.

In loc de ceai as vrea o cana in care cerul sa se rasuceasca constant, sa se schimbe in culori impregnate cu tei; sa nu mai fie cer, dar nici altceva. As vrea sa-i beau inaltimile pana la fund, pana cand vidul se strecoara prin paiul de plastic dungat, ajungand in plamanii mei.

Atunci voi realiza ca dorintele mele au fost exacerbate, ca vidul ce alearga odata cu hemoglobina e lipsit de zahar, dar mai ales de nevoi si de aspiratii. Atunci intreaga mea fiinta se pierde de inalt, cerul redevine pe cer - albastru monoton - lasand ceaiul departe, in cana.

Imi ceri din nou buletinul – m-ai uitat, iar zambetul afisat mult prea larg e pentru momentul cand ma voi hotara sa formez cuvinte special inflorite, cu continut prea mare de glucide, ce impreuna cu buletinul iti vor face o parere ordinara despre mine.

E ploaie, dar tu tot nu ma recunosti, iar cuvintele s-aud ciudat prin ploaie. Parca le e frica (sa nu se ude, poate) si pier printe stropii mari de apa, la fel ca numele meu.

In zadar e ploaie! si vant poate sa fie, chiar si asa, tot nu m-ai intelege. Na-ti buletinul, si cuvintele siropoase, nu-mi mai trebuie sa ma recunosti. Poftim si umbrela, sa te apere de mine.

In ceainaria asta n-o sa mai calc niciodata.