N-am mai scris de mult.
Te-ai gandit vreodata la meduze zburatoare sau nisip, in exces, peste tot, sau cai sau cladiri care-ti vorbesc? Eu da, in ultimul timp. Am incercat sa ma gandesc la ele, sa le fac cumva sa pice intr-o propozitie, intr-o fraza, in orice e ceea ce scriu, sa loveasca si sa scuture si sa lase un gust de originalitate. Pana la urma m-am gandit la un personaj si-am inceput sa vorbesc cu ea pe strada, in drum spre liceu, spre casa, peste tot; port niste conversatii lungi. Eu incerc sa-i explic ca vreau sa vorbesc despre nevoia de apartenenta, despre triburi si cluburi sociale, fara sa sune asa cum suna deja.
Are si un nume, personajul. E Laue. Ar putea sa fie baiat, dar e mai usor daca e fata. Poarta toate fustele colorate pe care le gaseste. Fuste mistoo. D'asta e fata (simplu, nu?).
Citesc un blog despre sfarsitul lumii, a doilea blog-roman pe care-l citesc (roman, nu român) si sper sa aiba un final. Adica, sper sa nu dispara, ca primul. Si mai citesc si niste chestii in spaniola, over and over, le recitesc din cand in cand si mereu mai descopar un cuvant nou. Si nu pot decat sa-mi exclam si sa respir sentimentele cand citesc randurile lor. N-am altceva frumos de spus.
In loc de introducere
In loc de introducere as vrea sa ploua. In loc de buletin as vrea o plasa de vise, din aceea cu pene verzi, din care sa atarne tot felul de aspiratii sub forma de bilete pe care carbonul sa le creioneze in fata lumii intregi.
In loc de ceai as vrea o cana in care cerul sa se rasuceasca constant, sa se schimbe in culori impregnate cu tei; sa nu mai fie cer, dar nici altceva. As vrea sa-i beau inaltimile pana la fund, pana cand vidul se strecoara prin paiul de plastic dungat, ajungand in plamanii mei.
Atunci voi realiza ca dorintele mele au fost exacerbate, ca vidul ce alearga odata cu hemoglobina e lipsit de zahar, dar mai ales de nevoi si de aspiratii. Atunci intreaga mea fiinta se pierde de inalt, cerul redevine pe cer - albastru monoton - lasand ceaiul departe, in cana.
Imi ceri din nou buletinul – m-ai uitat, iar zambetul afisat mult prea larg e pentru momentul cand ma voi hotara sa formez cuvinte special inflorite, cu continut prea mare de glucide, ce impreuna cu buletinul iti vor face o parere ordinara despre mine.
E ploaie, dar tu tot nu ma recunosti, iar cuvintele s-aud ciudat prin ploaie. Parca le e frica (sa nu se ude, poate) si pier printe stropii mari de apa, la fel ca numele meu.
In zadar e ploaie! si vant poate sa fie, chiar si asa, tot nu m-ai intelege. Na-ti buletinul, si cuvintele siropoase, nu-mi mai trebuie sa ma recunosti. Poftim si umbrela, sa te apere de mine.
In ceainaria asta n-o sa mai calc niciodata.
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu