Vină

Când nu puteam să dorm, îmi ridicam capul de pe pernă, destul cât să vad prin fereastră blocul celălalt, un uriaş de beton cufundat într-un uriaş de întuneric atât de mare, încât marginile nu se distingeau. Vedeam doar un mozaic de ferestre luminate în galben, roşu, verde, portocaliu, toate culorile, uneori era un televizor care proiecta culorile, formând imagini, feţe caraghioase, şi uneori era ca un neon stricat, pâlpâiau în acelaşi timp, şi-mi dădeam seama ca toţi vecinii mei se uitau la acelaşi program şi mă linişteau. Ei toţi, cu mişcarea lor nocturnă, mă linişteau. Îţi auzeam respiraţia şi ştiam că sunt singură trează. Singura care privea spectacolul; puteam să îţi spun ora fără să mă uit la ceas, dacă tot blocul era aprins era nouă spre zece, iar dacă erau doar două, trei lumini era peste miezul nopţii. Câteodată mă trezeam intenţionat, puneam alarma şi dormeam iepureşte până când suna, iar apoi mă uitam pe fereastră. Era atâta linişte. Pieptul tău avea acelaşi ritm în fiecare noapte, sus, jos, sus, jos, preţ de două secunde, încet, aproape fără să aud, plămânii tăi se goleau la fel de repede cum se umpleau, şi mă umpleau pe mine de pace, ferestrele colorate şi respiraţia ta, şi uneori plângeam că depind de ele. Cred că din perioada asta am început eu să ţin ochii deschişi până adorm, fiindcă trebuia să mă acomodez cu întunericul ca să te vad, să vad camera (noaptea, era cu totul altfel decât ziua). Nu mi-am dat seama că anii ăia şi blocul cu subsolul inundat vor însemna atât de mult. Mai trec prin cartier uneori, şi văd oameni care se holbează urât la mine; şi eu mă holbam aşa la oameni, îmi spui că nu, dar eu ştiu că da, şi nu pot să-mi suprim oftatul.

Cumva mi-ai luat totul. Toate noţiunile mele de bază despre ce înseamnă fiecare lucru. Oricât de mult încerci să mă înveţi la loc, tot nu e suficient, nu umple golul. Mi-ai luat blocul. M-ai luat de acolo, din pacea pe care o găseam atât de natural, şi m-ai închis aici. Ştii că n-am putut să dorm timp de o luna? Şi doar luna plină, uneori, când o văd, mi-aduce aminte de luminile cu care eram obişnuită? N-aş putea să-ţi zic astea-n faţă, atâtea cuvinte frustrate prinse-n cerul gurii de vină. Alte cuvinte vin să ocupe spaţiul de fiecare dată, hrănesc gaura care se măreşte pe zi ce trece cu cuvinte mici, neînsemnate, îţi împart cuvinte calendar, goale, perfecte, şi tu te uiţi la ele, dai din umeri şi pleci. Închizi uşa fără măcar să înţelegi. Aici liniştea nu e niciodată doar atât, e ceva ce macină visurile şi-mi râde-n faţă de fiecare dată când tu deschizi gura fără să zici nimic. N-am fost niciodată mai singură; de pe noua fereastră acum văd doar o clădire abandonată, din când în când câţiva muncitori apar si dispar ziua, pun scări şi se urcă pe acoperişul ei, în rest nimic nu se mişcă, se aprinde, trăieşte. Noaptea, liniştea apasă cel mai tare pe cuvintele pe care aş vrea sa le spun, şi ştiu că tu n-ai adormit încă, şi tot tac. Îmi prind limba-ntre incisivi ca să nu le las afară, le ţin în mine până se consumă, şi ca să adorm mă prefac uneori că nu vor reveni a doua zi. În fiecare dimineaţă îţi servesc cuvinte conservă, de la magazin, şi nici nu le deschizi, nu încerci, le ştii deja, le zici şi tu. Să nu crezi că am renunţat să-ţi explic: scriu aceeaşi scrisoare de fiecare dată, o scriu şi-o ard, o ascund, o rup în bucăţi, în fiecare zi sperând ca tu să le găseşti şi să le lipeşti, să le citeşti, să le înţelegi. Aici noaptea e la fel ca ziua, nimic în plus, nimic în minus, aceleaşi obiecte cu aceleaşi forme. Aici mă trezesc în mijlocul nopţii şi stau, îmi vine să fac curat ca apoi să arunc fiecare lucru de perete. Ar face prea mult zgomot; aşa că în fiecare noapte când mă trezesc aranjez doar lucrurile, fără să le arunc, fără să rup cărţi sau să distrug scaune şi rafturi. Aici nu sunt eu.

E ca atunci, la ţară, printre oamenii simpli, lan de porumb galben tăiat de o şină de tren ruginită, femei tinere, cu zâmbet candid şi fuste lungi, până-n pământ, cu mâini pline de metal şi baza gâtului conturată de monezi, femei cu sufletul tornadă-n ochi, purtând culori aprinse, roşu, albastru, voaluri de culori hipnotizante ce dansează cu fiecare mişcare a lor. Când una dintre cele ce ne arată satul povesteşte de şina ferată, ceva ghiduş îi apare-n ochi ei, dar numai eu observ, tu nu; tu vrei să pleci mai repede de aici, spui că nu o cunoşti, că nu mă mai cunoşti nici pe mine, şi te întorci înapoi la maşină. Pe mine sufletul ei tornadă mă atrage, stau până se-nserează, iar atunci, cu soare palpitând slab pe cer, mă ia de mână şi-mi arată şina de tren din nou, acum sunt toate acolo, câteva au adunat paie şi frunze uscate de porumb şi toate-mi zâmbesc, iar eu îmi simt corpul plutind şi mă întreb dacă au observat mirarea mea. În momentul în care aprind focul, un acordeon se aude spart din bordelul apropiat şi toate dansează, corpurile lor într-un unison deja cunoscut, iar când una dintre ele îmi atinge braţul, îmi zice-ncet: „zâmbeşte-mi ielo”. Apoi, mai tare, ca un fel de incantaţie pe care toate o rostesc în jurul meu, ca un roi, până când mi se pare că şi acordeonul îmi cere acelaşi lucru. M-am gândit la tine, să ştii, şi-am fugit cât de repede am putut, cât mai departe de acordeon. Din întuneric mi se pare că văd sclipind ceva; privirea mea se acomodează instant cu noaptea, mii de conuri sau bastonaşe din retină lucrează rapid formând silueta unui bărbat îmbrăcat în negru, cu o pălărie care-i acoperă jumătate de faţă. Nu mai aud nimic, doar inima-mi detonează în piept, de la atâta alergat, şi mă uit la el, atât de calm, inexpresiv, şi nu pot să nu mă întreb cum îi apar, rătăcită, mirată şi speriată de zgomote. El ţine în mână o muzicuţă şi îmi dau seama că toata muzică pe care o auzisem, toată muzica de care eu încercam să scap, venea de la el. Atunci i-am zâmbit, aşa cum îmi ceruseră ele, iar el s-a aplecat şi şi-a scos pălăria cu o mână, ducând muzicuţa la gură cu cealaltă.

A doua zi te-am găsit în maşină, ai condus nervos toată ziua, iar eu remarcam din locul din faţă fiecare lucru pe care tu îl ignorai.

Ai auzit muzica de aseară? Nu.

A fost o seară frumoasă. Nimic.

Cred că până şi cei de la spital au auzit-o. N-am auzit nimic.

Tot să fi văzut apusul atunci. N-am văzut nimic.

E un loc frumos... Dai doar din umeri.

Oamenii îl fac frumos. La început, buzele ţi se contorsionează într-o grimasă, dar păstrezi acelaşi ton. N-am văzut nimic.

Dar nu vezi acolo, pe geamul de la şcoala de hipoacuzici, ceva ca o caracatiţă mică? Nu, e palma unui copil handicapat, vrea să acopere soarele.

Atunci şi el a auzit muzica. Nu ştiu, hai să nu mai discutăm despre asta.

Ba ştii, eu... şi atunci am tăcut.

Când ne-am întors, ne-am mutat şi eu n-am mai putut dormi. Sunt sigură că acel copil a auzit.


(fragmentul colorat nu-mi apartine mie, tot textul a fost pentru un concurs unde conditia era sa inglobez un fragment, la alegere, intr-un eseu. fragmentul colorat apartine Norei Iuga si face parte din romanul "Hai sa furam pepeni")